Pene[one-shoot]

Nu stiu de ce, insa ma gandesc sa fac un test personal, daca mai rezist la critici, asa ca voi pune un one-shoote mai vechi

~ Viata e o arta, invata sa o cunosti prin traire ~

Nedefinite simturi imi patrund prin corp. Prin porii pielii pulseaza mii si mii de fiori ce ma duc cu gandul la frig. Un fel de racoare ce-mi creeaza frisoane sentimentale.
“Ninge in abis” am lasat mana in jos, incetand sa mai cant. Un icnet de durere imi parasi buzele crapate si insangerate.
“Arde, arde rau!” in interior era atat de cald, o caldura ce imi invada cutia toracica cu durere. Un fel de usturime agonica ce dateaza de la nastere si pana azi. E ceva neobijnuit, ca o lupta intre dorinta de frig si nevoia de cald, intre nesimtire si politete exagerata, intre regrete, idei amicale, dorinte si sentimente pure, usor de ranit si indiferenta.
-Dar o vai, ce trupuri insangerate ni se astern la picioare stapana!
“Voci, voci atat de cunoscute, aproape uitasem ca sunt pe scena”
-Nu te lasa pacalita, micuta mea slujnica, sunt doar mastile insangerate ale cuvintelor nespuse si uita-te
-Dar vai stapana, par a fi uitati si morti! Dar vai uitate la ei, nu par a ura
-Par a fi indiferenti, deci continuati drumul!
“Actul se sfarseste cu stapana murind” mi-am lasat corpul sa se prabuseasca, privind aparent in gol.
Cortina se tragea, separand lumea scenica de lumea reala.
“Durerea stapanului consta in parasirea elevilor indiferenti, in regrete si lupte interioare, poate de aceea il pot juca, poate pentru ca si eu…” am simtit ca inima mi se urca in gat. Parca nu mai avea loc in cutia toracica. Durerea avansa incet, aproape prea incet, facandu-ma sa agonizez mai rau decat in orice clipa a trairii mele.
“Zgomote, atat de multe zgomote” Aplauzele ciudate, faptul ca sala era in picioare iar, nu facea decat sa imi dea alte frisoane. Nu jucam pentru ei, dar pentru cine? Nici eu inca nu stiu, ei aplauda, dar eu…eu am uitat cum sa mai joc, nu mai cunosc arta. Am uitat. Sunt doar un material textil, o esarfa, pe care s-a imprimat numele unui fost actor, unui fost artist, unui om ce probabil a cunoscut arta sufleteste daca nu psihic.
“Sa fi cunoscut, sa se fi cunoscut, sa nu fi inteles?”
Ganduri, siruri de ganduri, foste amintiri si fiorii durerii se prelingeau pe trupul meu oboisit de ani.
-Vi?
-Du-te inainte!
“Falsa, atat de falsa, poate… Oricum nu mai conta, trebuia sa mai fac ceva inainte sa imi iau ramas bun de la arta trairilor mele, de la sentimentale avute aici, pe mica scena a unui teatru, o arta care exprima sentimental si fantezia, un loc magic, poate prea magic si cateodata atat de fals. “
Fiori reci si temeri. Am pasit in sala imensa in raport cu corpul meu, cu mine si entitate mea. In raport cu existenta mea.
“Am trait, am fost ceva, am murit si acum…zac pe un piedestal!”
M-am asezat la pian si-am apasat inconstienta pe o clapa.
“O ultima melodie de adio” Nu mai stiu cum, reusisem sa fac rost de partitura melodiei “Epilogue” de Kamelot, era atat de perfecta, in acel moment.
-“ Some came with winter in white” am ridicat ochii simultan cu versul si am vazut: ningea.
“Yuki! dar cine stie cand zapada se va intoarce inapoi sub forma ploii? Dar cine stie cand imi voi da seama ce se zbate in mine? Dar cand, voi regasi spiritul acelui artist ce isi da chiar si viata pentru arta lui?”
Stiam ca pentru putinul timp, in care ma simtisem o artista aveam acel spirit de creatie, acum sunt doar eu, acea finta fara sens in care se zbat indiferenta si dorinta, indiferenta si iubirea, indiferenta si ideea de “imi pasa”
“Doar eu si linistea interna a unei minti tulbure” Ninsoarea prematura se opri. Cerul nocturn iesi la iveala iar eu am terminat melodia si am privit o clipa sala goala
“S-a dus! Si pentru ultima data…”
-Cortina se trage!